„Da mama! Sunt beată,

Pentru că altfel nu îl pot uita

Şi n-am nevoie de iertarea ta,

Spune-mi că n-ai fost şi tu,  aşa, cândva.”

Astea-s versurile de la ultima piesă a Deliei. Am auzit o fetiţă cântând  în parc că e beată . Am intrebat-o ce cântă. Mi-a răspuns: „că sunt beată”. „E un cântec?” o întreb de-a dreptul curioasă. Mi-.a răspuns că da, e un cântec pe care îl cântă Delia. N-am mai spus nimic. Aproape că n-am crezut-o. Am venit acasă şi am verificat. E adevărat. E un „cântec”. „Duios şi cristalin,” precum versurile. Scriu „monosilabic,”fiindcă aproape n-am puterea să comentez.  Sigur, o să-l fredoneze şi fetiţa mea. Îi place Delia. Păi,  ce să-i spun? Să nu-l mai cânte, nu? Că nu e chiar o piesă recomandată, nu? Că nu are versuri frumoase, nu? Mă mai gândesc eu. Hmmm,Delia , Delia… spune-mi, ai fost şi tu beată când ai acceptat să cânţi versurile astea?