Ia un leu și pleacă!

Home  >>  Diverse  >>  Ia un leu și pleacă!

Ia un leu și pleacă!

Postat pe 24 mai 2017, In categoria Diverse

Când pierzi pe cineva, nimic nu mai e la fel. Parcă și mersul ți se schimbă. Deși nu ești șchiop, îți șchiopătează ținuta. E ca și cum ar lipsi un mecanism din corp, o rotiță din aia esențială care, în mod normal, îți angrenează mobilitatea. Mergi drept, dar ești strâmb în esență. În esența ființei tale, lipsește *esența esenței esențiale* ca tu să fii normal. „Aberații”, spun unii! „Lipsă de logică”, spun alții! „Viața nu e eternă, toți murim și, firesc,  trebuie să acceptăm acest fapt, ne naștem ca să murim!”

M-am săturat de inepțiile înțelepte ale unora! M-am săturat să aud: „Și-a trăit viața, avea o vârstă, gândește la câți au murit de tineri, el a fost un norocos că a trăit atâta!”

Când dispare cel care ți-a transmis esența componenței trupului tău… corpul suferă alături de toate organele care au viață și datorită acelei persoane. Te doare până la celulă, până la cromozom, până la noapte și zi, până la stele și soare. Te doare până la tine și ceva mai mult. Rațiunea, logica sunt noțiuni bizare, minimalizate instinctual și rezidual. Durerea e vie și transmisă aleatoriu în tot corpul, în fiecare celulă și-n fiecare por. Se deschid porii și o absorb instantaneu ca o cremă hidratantă pe o piele uscată. Doar că ea, durerea, nu hidratează nimic, ci doar usucă și arde. Arde din lumină, arde din amintiri, arde din copilărie, din adolescență, arde din tine mistuitor și împrăștiat. Durerea arde… numai că focul care o alimentează e neconsumat mereu. Uneori, flacăra e aprinsă de se simte de pe Lună, alteori, arde mocnit de se simte doar in camerele… inimii tale, alteori, arde pur si simplu de peste tot, încet, dar sigur și permanent. Ardem precum lumânările ce se aprind în memoria celor dispăruți.

Așa că să nu-mi mai spună nimeni că moartea are logică și că e firesc să-i pierzi, de la o anumită vârstă, pe cei dragi , fiindcă „și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”.  Să nu-mi mai spună nimeni că „draga mea, asta e viața, toți murim până la urmă”. Pentru că firescul nu înseamnă să nu mai existe cel care te-a creat și nici cel pe care l-ai creat. E o certitudine moartea, dar nu e firească. Nu e firească inexistența celulei din care ai fost creat și nici neantul, și nici durerea, și nici nimicirea, și nici frustrarea că nu poți face mai mult pentru cel care a dispărut.  Nu e firesc nimic la moarte. Cel puțin pentru mine. Moartea înghite lumina, lumina de aici, lumina soarelui. Moartea înghite voci, mângâieri, zâmbete, tandrețe, dragoste și ochi calzi și iubitori. Moartea  înghite tot. E supremă și definitivă, cel puțin aici pe pământ. Dincolo nu mai e vorba de moarte, dar până dincolo, aici, moartea, e suverană și nefirească. Da? Nefirească! Fiindcă iubirea trăită nu se compară cu nimic altceva. Iubirea trebuie trăită, atinsă, privită, alinată, mângâiată, zâmbită, pe orice zonă apare ea. Iubirea rămasă doar în suflet e știrbă. Nu poate să râdă cu toți dinții. E ca o femeie frumoasă și mândră-n toate cele, dar fără dinții din față.  Vedeți? Moartea nu se trăiește, iubirea da! Fiindcă iubirea trăită e firească.

Îmi aduc aminte de o întâmplare, cu tata:

  • Tata, dă-mi 5 lei!
  • Cum, 4? Ce să faci cu 3? 2 nu-ți ajung? Ia un leu și pleacă! spuse el, șugubăț.

Plec cu-n leu! Și trăiesc o iubire… netrăita! Fiindcă a plecat și tata.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>