Astăzi m-am gândit să scriu despre iertare.  Nu e simplu să ierţi. Iertarea se învaţă, se cultivă şi, cu siguranţă, nu e ca mersul pe bicicletă, despre care se spune ca nu-l uiţi toata viaţa. Uneori e atât de complicat sa ierţi încât nici măcar nu vrei sa uiţi întâmplarea sau persoana care te-a rănit. Ţi-e frică, în cazul în care uiţi, că pierzi înverşunarea care te păstrează legat de trăiri şi de starea de răzbunare care te cuprinde încet, încet. E complicat de simplu să ierţi uneori. Alteori, ne dorim  să putem ierta. Vrem să iertăm persoana care ne-a rănit, fiindcă o iubim, ne e dragă sau pur şi simplu pentru că  face parte din viaţa noastră. Şi, atunci, ne luptăm cu partea întunecată din noi, care ne doare. Părţile întunecate dor precum o măsea stricată, care-ti pulsează şi răspândeşte durerea în tot corpul. Raţiunea ne arată drumul spre iertare, iar inima, de cele mai multe ori, preia mesajul şi ni-l împrăştie, ca o boare, către esenţa noastră de fiinţe create minunat. Ştiu, inima, de multe ori, are raţiune proprie pe care logica nu o cunoaşte. Dacă ştim să  iubim, ştim să şi iertăm, oricât de greu ar fi uneori. Dacă simţim iubire, trebuie să luptăm să iertăm. Iertarea împrăştie lumină, descătuşează suflete şi ne reinventează. Să iertăm, să reuşim să iertăm cu adevărat, e ca atunci când îţi vine să plângi îndelung după ce ai rezolvat o problemă grea. Lacrimile îţi fac sufletul mai uşor şi-l lasă să alerge liber prin fiecare celulă a trupului. Prin venele noastre ar trebui să curgă iubire şi iertare fiindcă, doar aşa, putem să mergem mai departe liberi. Iertarea e un mister, desigur. Un mister care nu-şi pierde din frumuseţe atunci când îl descoperi. Misterul iertării e în noi, e în toată fiinţa noastră, curge prin noi continuu, precum viaţa. Dacă iubeşti, ierţi si mergi mai departe. Nu întotdeauna la pas cu persoana pe care ai iertat-o. Uneori, o laşi în urmă sau poate îi dai aripi să zboare înaintea ta. Dar, iertând, abia atunci te simţi liber şi îţi continui drumul. Uneori, să ierţi, e complicat de simplu.